Începusem să privesc viața cu alți ochi. Toate firimiturile începeau să prindă forma a ceea ce fuseseră inițial.
Ce nu voiam să văd era că, de fapt, totul făcea parte dintr-un joc. O simplă desfătare a unui caracter ce nu deține nume, înfățișare sau emoții.
O iluzie.
Deși am sperat o bună bucată de vreme să se materializeze, să devină ceva palpabil, a ales să se disipe în negura nopții.
Pe moment nu am vrut, sau poate nu am știut cum să mă controlez. Am simțit cum prezența entității ce până deunăzi mă controla întru totul, pur și simplu dispăruse.
Am strigat. Am implorat lunii să îi spună că-mi lipsește.
Nu a mai vrut să răspundă.
Acum nu-mi mai pare rău.
Am concluzionat după lungi nopți pierdute în gânduri negre, că regretele sunt pentru cei ce nu știu să învețe. Se amăgesc și trag cu dinții de o speranță masochistă, care după părerea mea, oricum e în van.
Acum, după ce am încetat să o mai chem, fantasma a început să-și facă simțită prezența. Însă ii refuz dreptul.
De fapt, adevărul este că am încetat să mai dorm. Cred că de teamă că se va infiltra din nou, precum un virus, în visele mele și mă va consuma din interior.
Are antecedente.
Știu că îmi poate face orice, și i-am găsit cu greu antidot. Tratamentul a fost mai dureros decât boala însăși. Acum sunt în convalescență. Iluzia în schimb, e bine.
N-am să-i permit să-mi manipuleze din nou interiorul cu mâinile murdare.
Îmi zâmbește uneori.
Uneori, zâmbesc…
•Kiki• 