Joacă.

…trecusera exact 730,484398 ore de cand Pollux incetase sa se gandeasca la Univers. Poate ca si  Universul uitase de existenta ei si poate chiar reusise sa-si mute locul intr-un alt plan cosmic. Viata ii era mai usoara cu fiecare minut ce trecea pe langa ea lasand dare inca insesizabile pe piele, dar care peste ceva sute, miliarde, triliarde de ore, zile, luni o vor schimba radical intr-un recipient gol, absent si neputincios.

Isi petrecea zilele ajutand batranii de la ospiciul de vis-a-vis si chiar ii placea asta. Parca acolo totul era mult mai simplu. Primea in schimbul efortului depus o suma modica, chiar mediocra, dar o ajuta sa-si intretina cumva nevoile lunare. Se mutase din vechiul apartament de ceva timp, lasase tot in urma, chiar si hainele sau pantofii. Considera acum ca singurele haine de care are nevoie sunt cele pe care le primeste de la straini, in fond, renuntase la viata pretentioasa. Luase cu ea doar cartile si doua viniluri pe care le punea in ospiciu o data la cateva zile, spre fericirea batraneilor ce se bucurau de muzica precum copii de bomboane. Singura ei conexiune cu ”realitatea” era un telefon pe care si-l cumparase din primii bani castigati. Se conecta la ceva timp sa-si plateasca facturile si sa pastreze cumva o falsa relatie cu cateva persoane de care nu reusea sa se desparta intru totul.

Batraneii erau chiar ok. Totul mergea usor pentru ca isi asemana lucrul la spital cu un joc de mima. Ea mima ca e normala, batraneii si personalul mimau ca o inteleg. Zi dupa zi. In fiecare dimineata servea micul dejun celor doua doamne pretentioase si parvenite aduse din sud de progeniturile lor. De la pranz, pana la ceaiul de amiaza, spala vesela si schimba asternuturile celor 25 de camere. La cina, se ocupa prima oara de domnul si doamna Kent, cei doi mosnegi misto, veniti de peste ocean, ce-l cunoscusera pe Ceasescu si aveau o lada din lemn de fag, sculptata manual, plina cu dolari. La finalul zilei, aduna resturile, le punea intr-o plasa si dupa ce lasa in grija portarului cheile ospiciului, mergea sa hraneasca cele trei pisicute albe ce isi faceau veacul in spatele cladirii.

Acasa nu era acasa. Locuia intr-o camera fara bucatarie, cu o baie mica si doua ochiuri de geam ce lasau lumina lunii sa se reflecte in oglinda inconjurata de poze. Din resturile pe care le lua pentru pisici isi alegea mereu cate ceva de mancare. De data asta era o bucata de pizza si un copanel. Le-a infulecat mai repede decat putea respira si inca avand gura plina a luat cateva inghitituri dintr-o sticla de apa ramasa probabil langa pat de ceva zile. Se gandea sa mearga la un specialist si sa se trateze, depresia si anxietatea devenisera mai violente ca niciodata si  stia ca deciziile pe care le lua sub influenta morfinei ce  si-o administra zilnic, nu erau unele lucide, deci, implicit, nu duceau nicaieri. Ziua linistita, noaptea nedormita. Isi crease o lume diferita si devenise dependenta de acel loc. Acolo nimic nu e banal, dragostea chiar exista si nu ai nevoi materiale. Se multumea sa simuleze fericirea prin intermediul unei doze, poate doua. Se multumea cu clipe incetosate si cu cerul plin de stele mov ce-i umpleau tavanul. Picta cu degetul pe o panza imaginara suspendata in aer, fluturi cu aripi psihedelice. Atunci cand inchidea ochii se simtea mai usoara decat un fulg, si se dedubla, reusind sa strabata toate potecile lumii pana ce zorile ajung la geam. Il vizita in fiecare seara, iar la venirea diminetii, isi acoperea cercanele cu machiaj, si devenea un alt personaj sters si pierdut printre sutele de fete triste ale acestui carusel numit viata.