Rezolutie.

Se gandise deja ca era mult prea tarziu pentru scuze. Lacrimile ii udau obrajii si se opreau in gulerul tricoului, fiind absorbite de material. “Iarta-ma, te rog!” imi spuse, privindu-ma fix in ochi, cu o urma de disperare in tonul vocii.
Auzisem asta de prea multe ori si tot de atat de multe ori l-am simtit la fel de sec, lipsit de adevar.
“Prostia mea e la fel de incomensurabila precum iubirea pe care stiu ca mi-o porti. De asta, te rog, permite-mi inca 20 de minute in care sa-mi pot explica actiunile.”
Gandul ca as putea renunta din nou la un confort emotional si fizic pentru o iluzie indrazneata, ma facea sa imi doresc sa il las acolo si sa fug.
S-a dezbracat de caracter in fata persoanei potrivite, la momentul nepotrivit. A ramas dezgolit si s-a ascuns in spatele unor cuvinte grele.
I-am privit mimica, nu puteam sa aud niciun cuvant.
Am ramas cu privirea fixa, gandindu-ma ca daca nu reactionez in niciun fel, verbal sau gestual, isi va termina mai repede pledoaria.“Cum am putut sa omit faptul ca ma iubeai? Cum am pierdut sansa de a invata sa fiu fericit? Ce sa fac sa fim din nou?”
Nu voiam nimic.
Nici sa stau, nici sa plec.
Nu simteam nimic, in afara de o durere acuta de stomac de la KFC-ul pe care il mancasem ziua trecuta.
S-a oprit din plans si stergandu-si lacrimile care se impreunasera in jurul buzei superioare, mi-a aruncat un zambet fortat si sec.
I-am raspuns in acelasi mod.
Mi-a zis ca “reprezint totul”.
Dar stiam ca intre totul sau nimic, eu eram a doua varianta.
Avea impresia ca zambetul ala ma va aduce inapoi, ca voi pica de fraiera la fel cum am facut-o de fiecare data pana acum.
I-am zis sa nu ma astepte.
M-am ridicat, mi-am luat geanta si am plecat.
Pe drum spre casa am dat play, apoi repeat, unei singure melodii.
E un fel de ritual, de fiecare data cand stiu ca s-a terminat ascult pe repeat o singura melodie cu versuri referentiale. Si fac asta pana ma conving ca mi-a trecut.
Apoi trec peste.
De data asta era “Heartbeat” de la Childish Gambino.

Ajunsa acasa am inchis in urma mea 2 usi;

-cea de la casa, si cea de la tot ce a reprezentat un trecut care m-a afectat pe termen lung, din care tocmai evadasem.

Una din acele zile.

”Ce bine ar fi daca astazi ar fi ultima zi din restul vietii mele!”

Uneori ma trezesc cu gandul asta. Nu e usor sa traiesti inconjurat tot timpul de 4 pareti, mai ales cand suferi de claustrofobie.

Metaforic vorbind, mintea mea reprezinta cei patru pereti si ma strang ca o menghina, parca cu fiecare zi mai mult. Am incercat diferite metode de a ma elibera, de fapt am incercat cam tot ce e omeneste posibil sa fac cumva sa ies. Sunt zile in care iluzia libertatii ma face sa cred ca sunt fericita, insa, majoritatea zilelor sunt ingrozitor de negre. Realizez ca singura mea speranta la liberate se spulbera tocmai din pricina faptului ca nu vad iesirea. Paradoxal, libertatea mea depinde de mine.
Am tot alergat dupa luminite, dar niciuna nu m-a dus la capatul tunelului.

Multi imi spun ca de fapt viata abia acum incepe, ca de fapt, viata iti da incercari doar ca sa te ajute sa constientizezi ca fara teste, ai deveni o simpla entitate fara caracter. Mie de ce mi se pare ca am primit prea multe incercari? Si mai ales, de ce toate incercarile se materializeaza in rani adanci?

Am plans, de prea multe ori chiar. Atat de mult incat am simtit cum fiecare lacrima imi arde obrajii. Nu e nimic mai rau decat sentimentul de nesiguranta. Sa fii un om fara speranta zilei de maine, sa traiesti dupa regulile dictate de altii si sa uiti cine esti cu adevarat. Si peretii sa continue sa te stranga.
Viata ne da si ne ia in functie de cat considera ca meritam, insa uneori am impresia ca ne joaca sufletele la ruleta si ne pierde lasandu-ne sa tavalim in haul purgatoriului.
Inconjurata de incercari, am incercat sa fac alegeri. Mi-am dat seama ca alegerile pe care le fac nu sunt de multe ori cele mai inteligente asa ca am decis sa raman impartiala. Un fel Nemo Nobody, aleg toate variantele posibile si incerc sa le traiesc pe toate. In mintea mea totul se desfasoara secvential, precum filmele pe care nu ai chef sa le vezi si dai cu fast forward, doar sa prinzi ideile principale.
De unde sa stiu eu daca dreapta-i mai buna decat stanga? Oare dreapta mea e dreapta tuturor? Ar trebui ca dreapta mea sa fie ca cea a tuturor?
Si in fuga asta dupa raspunsuri la intrebari, ajung din nou intr-un punct mort.
Se inchid ochii si creierul lucreaza in continuare. Constiinta adoarme si crede ca a doua zi se va trezi odihnita.
Vine a doua zi.
Inca nu m-am trezit intr-o alta viata.

Existential.

Joc de imaginatie.
Ai la dispozitie doua vieti:

Una in care iubesti dar nu stii daca te iubeste, devii nebuna, bolnava si iti faci filme de fiecare data cand nu iti e prin preajma. In care nu vezi nimic, nu simti nimic altceva decat entitatea ce iti alearga prin vene si stii ca privirea lui iti arde sufletul, iti macina oasele si iti pierzi echilibrul de fiecare daca cand zambeste. Ai vrea sa ii oferi totul, chiar si propria-ti piele, doar sa stii ca ii e bine, ca ii e cald, ca e in siguranta. Ai face orice doar sa simta ca ii esti alaturi. Ai deschide cerul si ai stoarce universul pana la ultima picatura de viata, apoi ia-i darui-o pe toata, frumos ambalata, sperand ca poate te va alege pe tine sa-i fii alaturi pentru eternitate. Iubesti si nu astepti nimic in schimb, nu vrei confortul material, nu vrei nimic in afara de zambetul lui. Dar intr-o zi se hotaraste ca tu nu esti indeajuns de buna si te lasa. Desi ti-ai dat tot. Desi nu i-ai cerut nimic la schimb. Se simtea incatusat de atasamentul tau dus la extrem si a luat decizia de a alerga in continuare dupa naluci roz, invelite in sclipici si cocotate pe tocuri.

A doua viata iti este dictata de supremul confort al solitarismului.
De mica ai simtit ca nu esti ca toate celelalte. Ca tu nu iti doresti ca la varsta de 20 sa iti intemeiezi o familie, ca mai apoi la 24-26 sa faci copii pe care sa ii iubesti mai mult decat pe tine si sa devii o casnica responsabila fara visuri si idealuri, o femeie trista si intretinuta de un barbat care nu te iubeste si cu care nu imparti nimic mai mult decat patul si banii de paine.
Tu stiai ca vrei sa fii singura.
Tie iti placea compania ta. Inca iti place. Pentru tine linistea nu e un blestem, cartile iti vorbesc mai mult si mai deschis decat orice fiinta umana ar putea sa o faca vreodata, iar prezenta ta proprie iti aduce mai mult confort decat bratele oricarui caracter de sex masculin pe care il intalnesti din intamplare intr-o zi de toamna.
Iti eliberezi egoul destul de rar si lasi oameni sa intre, doar ca sa iti demonstrezi ca inca mai ai suflet, apoi, te indepartezi fara vreo explicatie si lasi totul in urma. Constiinta ta stie ca desi ai tanjit la un moment dat dupa afectiune, nu vei fi niciodata omul care se poate oferi cu totul, pe nerasuflate. Nu vei fi omul care va renunta la spatiul intim pentru o alta persoana, si nici nu vrei sa incerci prea tare sa experimentezi acest lucru.

Ce-ai alege dintre cele doua vieti daca ar fi sa traiesti doar la extreme, si viata nu ti-ar oferi o cale de mijloc intre ele?

*insert answer here*
***still loading…

Decembrrrie.

Mă strânge frigul.
A ars şi s-a stins focul ce mă încălzea până mai ieri?
Sufletul îmi îngheață din nou, iar aripa ta dreaptă se pare că a uitat să mă mai încălzească.
M-am înconjurat de cuvinte calde, însă cuvintele se pare ca nu mai au niciun efect.
Mi-e dor.
Alerg în cerc. Te găsesc de fiecare dată. De fiecare dată mai rece, de fiecare dată mai departe.
Mi-e dor.
Mâinile tale nu-mi mai scriu poveşti pe piele. Încearcă doar să îmi creeze iluzia unui sentiment. Reacționez la fel, dar simt diferit. Sunt reacții involuntare. Se pare ca trupul meu încă tânjeşte dupa căldura respirației tale.
Curând se va aşterne primul strat de gheață. În noi, peste tine. Aş fi vrut să mai simt măcar o dată sentimentul pe care l-am avut cu tine la început.
Aş fi vrut să fie vară din nou. Dar ție căldura nu-ți prieşte.
Mi-e dor…

Serendipity.

Ce faci atunci cand simti ca devii vulnerabil in fata iubirii?

De cele mai multe ori tindem sa ne luam scuturi, incercam sa ne protejam pentru ca suntem inconjurati de preconceptii, sau pentru ca am fost injunghiati de atat de multe ori, incat unele rani inca sangereaza sub povara amintirilor neplacute. Cum ar fi daca cel care a reusit la un moment dat sa-ti dezghete blocul de gheata ce iti inconjura inima, este deopotriva un om foarte tandru, cald si bland, iar tu nu-i permiti sa-si exprime sentimentele reale pentru ca scutul de care tii cu dintii ii blocheaza toate intentiile. Cum ar fi daca ai lasa garda jos, si ai inceta sa mai crezi ca exista rau? Daca de maine ai lasa deoparte toate gandurile ce te macina si te imbolnavesc, si ai lua totul asa cum cade. De fapt, cum ar fi daca ai privi, zi dupa zi, lucrurile intr-o maniera mult mai pozitiva, si ai accepta ca cel care incearca sa te iubeasca, isi doreste sa te faca fericita si te vede ca pe cel mai de pret lucru al lui?

Eu, una, m-am saturat de indoieli, frici si lipsa de incredere. Vreau sa cred ca exista un echilibru, si ca in schimbul veninului cu care am fost hranita pana acum, voi primi cea mai dulce miere de pe Terra.

Am fost invatata ca iubirea doare. De ce un lucru atat de grandios si sincer poate aduce atat de multa durere si desnadejde? Un raspuns logic ar fi acela ca probabil  ceea ce am trait pana acum nu a fost iubire. Degeaba oferi, daca nu primesti. La inceput crezi ca vei face fata si ca te poti dedubla, ii poti lua locul, si ii vei face toata treaba, sau crezi ca il poti invata sa te iubeasca, dar nu exista asa ceva. Iubirea nu se invata, iubirea se simte. N-ai cum sa inveti sa simti, la fel cum nu ai invatat sa respiri. Iubirea nu e obisnuinta, iubirea reprezinta redescoperire, reinventare si o incercare continua de a iti imbunatatii calitatile. Nu spun ca trebuie sa faci o competitie din asta, nu spun ca ar trebui sa demonstrezi celui de langa tine ca tu stii sa le faci pe toate, ci spun ca iubirea ar trebui sa te inspire sa fii tu, plus un upgrade.

Uneori imi e teama de nou. Ma gandesc ca un inceput inseamna foarte multe lucruri pe care ar trebui sa le retraiesti. Si atunci prefer sa ma plafonez, sa zic ca e mai bine sa raman acolo si sa zac, decat sa ma ridic si sa lupt. Alteori realizez cat de prost gandesc si incerc sa ma redresez. Acum, de exemplu, vreau sa scap de radacini. Vreau sa ma eliberez si sa fug intr-o lume total paralela si necunoscuta. Vreau sa deschid bratele larg si sa strig ”Sunt gata sa primesc tot ce e mai bun si mai frumos de la tine, viata!”. Vreau sa nu ma mai inchin la Intentii false si sa pornesc in cautarea sentimentului acela pur, ce iti face corpul sa tremure din cauza bataillor rapide ale inimii. Vreau sa urmaresc fluturi in stomac, vreau sa ii simt in stoluri, si sa imi coloreze fiecare colt al sufletului.

Ce faci atunci cand crezi ca devii vulnerabil in fata iubirii? O saruti pe frunte, si te asiguri ca ii vei spune ”noapte buna!” pentru tot restul vietii tale.

Joacă.

…trecusera exact 730,484398 ore de cand Pollux incetase sa se gandeasca la Univers. Poate ca si  Universul uitase de existenta ei si poate chiar reusise sa-si mute locul intr-un alt plan cosmic. Viata ii era mai usoara cu fiecare minut ce trecea pe langa ea lasand dare inca insesizabile pe piele, dar care peste ceva sute, miliarde, triliarde de ore, zile, luni o vor schimba radical intr-un recipient gol, absent si neputincios.

Isi petrecea zilele ajutand batranii de la ospiciul de vis-a-vis si chiar ii placea asta. Parca acolo totul era mult mai simplu. Primea in schimbul efortului depus o suma modica, chiar mediocra, dar o ajuta sa-si intretina cumva nevoile lunare. Se mutase din vechiul apartament de ceva timp, lasase tot in urma, chiar si hainele sau pantofii. Considera acum ca singurele haine de care are nevoie sunt cele pe care le primeste de la straini, in fond, renuntase la viata pretentioasa. Luase cu ea doar cartile si doua viniluri pe care le punea in ospiciu o data la cateva zile, spre fericirea batraneilor ce se bucurau de muzica precum copii de bomboane. Singura ei conexiune cu ”realitatea” era un telefon pe care si-l cumparase din primii bani castigati. Se conecta la ceva timp sa-si plateasca facturile si sa pastreze cumva o falsa relatie cu cateva persoane de care nu reusea sa se desparta intru totul.

Batraneii erau chiar ok. Totul mergea usor pentru ca isi asemana lucrul la spital cu un joc de mima. Ea mima ca e normala, batraneii si personalul mimau ca o inteleg. Zi dupa zi. In fiecare dimineata servea micul dejun celor doua doamne pretentioase si parvenite aduse din sud de progeniturile lor. De la pranz, pana la ceaiul de amiaza, spala vesela si schimba asternuturile celor 25 de camere. La cina, se ocupa prima oara de domnul si doamna Kent, cei doi mosnegi misto, veniti de peste ocean, ce-l cunoscusera pe Ceasescu si aveau o lada din lemn de fag, sculptata manual, plina cu dolari. La finalul zilei, aduna resturile, le punea intr-o plasa si dupa ce lasa in grija portarului cheile ospiciului, mergea sa hraneasca cele trei pisicute albe ce isi faceau veacul in spatele cladirii.

Acasa nu era acasa. Locuia intr-o camera fara bucatarie, cu o baie mica si doua ochiuri de geam ce lasau lumina lunii sa se reflecte in oglinda inconjurata de poze. Din resturile pe care le lua pentru pisici isi alegea mereu cate ceva de mancare. De data asta era o bucata de pizza si un copanel. Le-a infulecat mai repede decat putea respira si inca avand gura plina a luat cateva inghitituri dintr-o sticla de apa ramasa probabil langa pat de ceva zile. Se gandea sa mearga la un specialist si sa se trateze, depresia si anxietatea devenisera mai violente ca niciodata si  stia ca deciziile pe care le lua sub influenta morfinei ce  si-o administra zilnic, nu erau unele lucide, deci, implicit, nu duceau nicaieri. Ziua linistita, noaptea nedormita. Isi crease o lume diferita si devenise dependenta de acel loc. Acolo nimic nu e banal, dragostea chiar exista si nu ai nevoi materiale. Se multumea sa simuleze fericirea prin intermediul unei doze, poate doua. Se multumea cu clipe incetosate si cu cerul plin de stele mov ce-i umpleau tavanul. Picta cu degetul pe o panza imaginara suspendata in aer, fluturi cu aripi psihedelice. Atunci cand inchidea ochii se simtea mai usoara decat un fulg, si se dedubla, reusind sa strabata toate potecile lumii pana ce zorile ajung la geam. Il vizita in fiecare seara, iar la venirea diminetii, isi acoperea cercanele cu machiaj, si devenea un alt personaj sters si pierdut printre sutele de fete triste ale acestui carusel numit viata.

The universe keeps turning (where do i belong).

Se numea Pollux. De fapt isi atribuia atat de multe nume si caractere in ultimul timp, incat astazi uitase cine e. Se trezise din nou tarziu, si stia ca va intarzia din nou la cursuri. Nu mai conta, oricum toti stiau ca era ratacita. Primul gand o duse rapid la univers. Isi aprinse tigara, si lua doua guri din sucul de portocale ce-i ramasese din seara anterioara in cana galbena primita cadou de la fosta-actuala ei -ce mai buna prietena-.

S-a imbracat rapid cu ce a gasit la indemana, astazi nu mai avea chef sa arate lumii ca existe. Nici oglinda nu i-a fost prietena azi, asa ca fondul de ten si rimelul si le-a pus instinctiv, fara sa zaboveasca asupra detaliilor. Cu geanta si telefonul in mana, iesi din casa si zbura pe scari numarand treptele.

Afara mirosea a vara, trecuse deja de ora 12, iar zeul soare isi facea treaba cum trebuie. Caldura ii dadea o stare de lene, iar tigara pe care o fumase pe stomacul gol imediat dupa ce s-a trezit, o ametise. Era pe minus cu banii, asa ca lua autobuzul catre facultate sperand ca traficul nu va fi atat de nenorocit ca de obicei. Dupa cateva discutii la telefon, si trei pagini citite din cartea pe care o recitea pentru a doua oara, gandul o duse din nou la univers. Simtea cum stomacul i se strange si cum interiorul o arde. Era o senzatie atat de cunoscuta, si totusi o uimea faptul ca pe masura ce timpul trecea, durerea se intensifica. Stia ca universul e vast. Si mai stia ca nu reusise sa-i descopere nici macar 2% din continut. Desi voia. Insa de fiecare data cand incerca sa iasa in recunoastere, universul isi punea lacat. Se inchidea precum o fac florile inainte de lasarea intunericului.

Oamenii o priveau. Stia ca mereu a fost o ciudata, insa astazi nu aspectul fizic ii facea sa-si intoarca privirile catre ea, ci mai degraba starea ei emotionala pe care cumva reusea sa le-o transmita. Uitase sa isi inchida robinetul telepatic. Totul decurgea bine la facultate, astazi era o zi mai speciala pentru ca totul se petrecea afara, intr-un cadru destul de relaxant, insa in majoritatea timpului nici macar nu era atenta la ce se discuta in jurul ei. Cearsaful de nori albi si pufosi ce se jucau pe cer ii dadeau o stare de bine, desi pe fundal se auzeau melodii pe care le asculta de fiecare data cand era in depresie. ”The blowers daughter” ii puse capac, asa ca isi aprinse o tigara imprumutata de la o colega si pica din nou pe ganduri. Minutele treceau tot mai greu, gandul o omora, si universul nu ii raspundea la apeluri. Apeluri telepatice, caci in realitate ii era prea teama sa izbuteasca sa-si materializeze iluziile. Dar universul o pusese pe hold. Sau ii dadea busy. Sau ii blocase toate caile de acces catre centrul lui spiritual.

Dupa ce termina cu facultatea, Pollux ramase in starea de paroxism pe care i-o daduse melodia aia idioata. Stia ca e o persoana stupida si retardata emotional daca doar o simpla melodie o fierbe mai rau decat o fac slujitorii lui Scaraotchi in eternul cazan al iadului. Nu tinea cont de destinatie, basbaia pe strazi, intr-un oras aglomerat si ursuz.

Se incumeta sa-si indrume pasii catre casa, si nu se opri pana nu ajunse in fata usii de la care plecase de dimineata.

Trecuse inca o zi din viata unei fete ce purta universul pe umeri.

to be continued…

Fantome.

Începusem să privesc viața cu alți ochi. Toate firimiturile începeau să prindă forma a ceea ce fuseseră inițial.
Ce nu voiam să văd era că, de fapt, totul făcea parte dintr-un joc. O simplă desfătare a unui caracter ce nu deține nume, înfățișare sau emoții.
O iluzie.
Deși am sperat o bună bucată de vreme să se materializeze, să devină ceva palpabil, a ales să se disipe în negura nopții.
Pe moment nu am vrut, sau poate nu am știut cum să mă controlez. Am simțit cum prezența entității ce până deunăzi mă controla întru totul, pur și simplu dispăruse.
Am strigat. Am implorat lunii să îi spună că-mi lipsește.
Nu a mai vrut să răspundă.
Acum nu-mi mai pare rău.
Am concluzionat după lungi nopți pierdute în gânduri negre, că regretele sunt pentru cei ce nu știu să învețe. Se amăgesc și trag cu dinții de o speranță masochistă, care după părerea mea, oricum e în van.
Acum, după ce am încetat să o mai chem, fantasma a început să-și facă simțită prezența. Însă ii refuz dreptul.
De fapt, adevărul este că am încetat să mai dorm. Cred că de teamă că se va infiltra din nou, precum un virus, în visele mele și mă va consuma din interior.
Are antecedente.
Știu că îmi poate face orice, și i-am găsit cu greu antidot. Tratamentul a fost mai dureros decât boala însăși. Acum sunt în convalescență. Iluzia în schimb, e bine.
N-am să-i permit să-mi manipuleze din nou interiorul cu mâinile murdare.
Îmi zâmbește uneori.
Uneori, zâmbesc…

Long story short.( 7th story)

”Let this hell be our heaven.”

so…Wanna join me?

Hazard.(6th story)

O zi oribila de Luni.
Avea 2 cursuri la care trebuia sa ajunga, apoi job.
Banii se terminasera de ieri, si singurul lucru ce o tinea optimista era faptul ca in 3 ore, colega ei de camera avea sa primeasca pachetul de la parinti.
Se trezise din nou tarziu, iar faptul ca statea la dracu-n praznic ii crestea sansele de a intarzia.
Valida ultima calatorie la metrou, si alerga pe peron. In metrou isi scoase cursurile si incepu sa toceasca.
Ajunsa intr-un final la facultate, se scutura de ganduri, isi indrepta haina si-si instala zambetul.
Insa vantul de afara, ii ciufuli parul, zbura hartiile din brate si lua cu el si zambetul.
Nu suporta vantul. Era singurul lucru ce tinea de natura pe care nu-l suporta.
In disperarea de a aduna hartiile de pe strada, se lovi de cineva.
Era colegul ei.
A vazut-o inca de la metrou, chiar a si salutat-o, insa nu l-a auzit.
S-a aplecat si a ajutat-o sa-si sranga cantrafusele.
Nu l-a privit. Aveau rar conversatii, si toate erau legate strict de facultate.
Plus ca nu era din liga ei.
Nu indraznea sa-l priveasca.
Il considera superior.
Era genul de tip ce avea tot timpul cuvintele la el.
Era tot timpul la patru ace, tot timpul inconjurat de alte tipe.
Ii multumi, mai mult a jena.
Era sigura ca acum vor sti toti cei din grupa ca a fost stangace si s-a facut de ras.
El ii raspunse cu un zambet si se ridica intanzandu-i paginile.
Si a plecat…
L-a privit indelung, de fapt l-a admirat ca pe manechinii de pe catwalk, si-a dat doua palme si razand si-a spus:
” Hooo, tiger! A fost doar un act de mila, nu se va uita niciodata la tine!”
Intr-un final, a intrat in sala de curs. Trecusera 15 minute peste fix, toti se holbau la ea cum incerca sa-si gaseasca un loc.
Si si-a gasit.
Langa el.
Era singur si parca o astepta.
I-a facut loc, apoi dregandu-si vocea ii spuse: ” Credeam ca te-a luat vantul”
Ii zambi, vizibil rusinata de situatie.
Pe parcursul orelor de curs au vorbit, ba chiar au facut schimb de complimente.
Nu-si imagina vreodata ca e atat de dragut.
Au descoperit ca preferau aceleasi filme, ba mai mult, filmul ei de suflet era fix acelasi cu al lui.
Dupa cursuri, s-au ridicat, si in drumul spre iesirea din sala si-ar fi dorit sa aiba puterile lui Hiro Nakamura.
Sa calatoreasca in timp si sa retraiasca acele momente la nesfarsit.
Posibil sa se fi indragostit. De tipul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Au ramas la o tigara, si au continuat sa converseze ca si cum s-ar fi stiut de-o viata.
Dupa tigara, si-au luat ramas bun.
Stia ca il va revedea maine. Dar oare va mai fi la fel?
Avea atat de multe lucruri sa ii spuna, sa-i arate…

Ziua ei devenise minunata, Luni se simtea ca o zi de Duminica.
A plecat spre job cantand…